Asta noapte nu am reusit sa dorm, m-am tot gandit cum sa fac, cum sa scriu aceste randuri? Cum sa ma prezint in fata voastra oameni care mi-ati facut atatea complimente, fata de care m-am simtit mica, caci niciodata nu m-am simtit perfect in centrul atentiei, o forma de timiditate probabil. Cu istoria Ioanei bloguletul meu a devenit celebru, dar nu asa l-am vazut eu, nu e ceea ce am dorit, o publicitate! Apoi mi-am dat seama ca singura solutie este sa va spun adevarul.
Dar sa revin la firul evenimentelor, ma simt tradata, ma simt folosita, ma simt fara nici un fel de rost, si stiti de ce? pentru ca am avut naivitatea sa fiu ceea ce sunt cu adevarat, un om care nu poate sta in laturi fata de suferinta. M-am intrebat de multe ori daca sunt singura oare in lumea asta care crede inca ca oamenii sunt buni si ca D. ne-a facut egali, cu aceleasi drepturi si cu acelasi bun simt. Ceea ce nu stie cititorul meu de astazi este ca incepand cu aceasta poveste, a Ioanei am inceput sa balansez, sa ma intreb de ce am facut oare atat? Cum, cum voi mai putea crede oameni care au nevoie de ajutor cu adevarat? oameni care vor mai bate la usa mea poate….Dar cred ca noi oamenii avem acea putere de revenire, de uitare, insa eu azi nu pot uita! Doamne, ce drept am sa judec, dar si ce rau ma simt ranita?!
Vartejul evenimentelor a inceput saptamana trecuta cand, am aflat ca Ioana pleaca Duminica la clinica din Italia. Pe langa angajamentul meu cu licitatia si cu gandul ca fac tot ce imi sta in putinta pentru a ajuta acest copil, am contactat o asociatie elvetiana numita EspoiRoumanie. Aceasta asociatie condusa de Argelia Ledermann, aduce copii din Romania de peste doua zeci de ani la tratamente si operatii in Elvetia. M-am gandit ca ne poate ajuta intr-un anume fel. Am aflat de pe repondorul asociatiei ca Argelia este plecata in Brasilia in vacanta, dar poate fi contactata pe mobil, cu sufletul la gura am sunat-o, o cunosc de foarte multa vreme. Am reusit sa-i explic situatia Ioanei si ea mi-a spus ca spitalele elvetiene nu mai accepta cazuri de cancer pe umanitar insa va face ce poate ca sa ma ajute. I-am explicat ca familia v-a pleca in strainatate, ca mai au nevoie de bani si au multe alte griji pe care Ana le scria cu lacrimi pe blogul sau. Argelia s-a oferit sa ajute parintii cu cazarea, acolo unde vor merge si mi-a mai dat niste adrese la care sa scriem pentru adunarea de fonduri. Raspunsul a fost o mare bucurie atat pentru mine cat si pentru Ana, care din spusele ei ar fi anuntat familia. La acea perioada nu aveam nici o legatura cu familia Ioanei. Dupa cateva zile si serii de telefoane Elvetia- Brasilia si invers, primul raspuns a cazut. Exista o prima posibilitate de cazare pana vom avea restul raspunsurilor la comunitatea franciscana de la Milano cu 29 de euro pe noapte. Argelia imi spune la o adica ca sa aiba cateva zile pentru cand ajung, sa nu cheltuie foarte multi bani si sa aibe un acoperis asupra capului, fara griji. La o adica suma acestor zile o platim noi, sa ajutam cat mai mult familia. Acest raspuns a cazut primul, dintr-o serie. Am anuntat-o pe Ana care nu a apreciat deloc si nu a mai raspuns la mesajele mele. Nestiind ce sa fac am reusit sa contactez familia Ioanei, am vorbit cu mama acesteia care nu stia nimic despre cercetarile mele si depre ajutorul pe care il propuneam, ba mai mult mi-a explicat ca Ana nu este decat o profesoara in scoala la ea cu care nu are mare contact, insa cum ea este o persoana amabila probabil multa lume a fost sensibilizata. Ba mai mult, ca suma de 29 de euro nu i-ar fi parut chiar asa de mult si daca ar fi stiut nu ar fi rezervat un hotel care ii costa 500 de euro pentru 7 zile si care este mult mai departe de spital. Vorbele mamei Ioanei au mai fost: » se vorbesc foarte multe lucruri in numele meu! » In aceeasi discutie, cum eu aveam si alte raspunsuri i-am explicat ca am contactat o alta fundatie care ar fi de accord sa le gaseasca o cazare gratuita, dar care au nevoie de mai multe informatii. Am primit informatiile cerute si am dat coordonatele persoanei de contact la Milano, cu intelegerea ca dupa ce au ajuns in Italia sa contacteze aceasta persoana si dupa cazarea de 7 sapte zile sa se cazeze aproape de spital, la un centru unde ii v-a duce aceasta persoana.Persoana pe care o vom numi domnul D.
Acum ganditi-va la situatia mea, fata de Ana, fata de cuvintele ei scrise pe blog, Ana a continuat in prelegerea ei si a facut tot ce i-a stat in putere ca sa distruga acea prietenie pe care ea o proclama sus si tare intre noi doua. Cuvintele ei urate le-am incasat gandindu-ma ca nu asta conteaza ci sanatatea Ioanei. Ea a sters toate articolele scrise despre Ioana pe blog, eu am continuat, sunand familia, interesandu-ma si continuand licitatia. Aceasta a fost prima lovitura, care m-a derutat, degustat, dar care in acelasi timp m-a facut sa cred ca trebuie sa merg mai departe.
Aseara am telefonat din nou in Italia ca sa am vesti sa stiu daca totul s-a desfasurat in ordine, daca au fost sa viziteze si sa vada unde vor locui alaturi de clinica. Mama Ioanei mi-a raspuns ca nu au contactat persoana respectiva si ca nu se vor mai muta. Ca s-au obisnuit unde sunt si ca nu vor sa se joace cu sanatatea mintala a Ioanei impunandu-i o mutare. Scuzati intrebarea mea: « Dupa 3 zile? » Am incercat sa-i explic ca macar de bun simt ar fi trebuit anuntat domnul D. si sa i se spuna ca nu mai este nevoie de ajutorul dumnealui. Atunci mi s-a raspuns ca nu au avut la indemana o persoana care vorbeste italiana, dar exista cineva care ii duce si ii aduce de la hotel la spital si nu s-au gasit 5 minute sa poata vorbi cu domnul D.
In acelasi timp am spus acestei doamne ca sper ca suma de bani sa fie suficienta sa plateasca aceasta clinica care din cate am inteles de la contactele pe care le-am avut ca este o clinica privata, deci asigurarea de sanatate chiar europeana nu acopera cheltuielile si ca Ioana va avea tratamentul necesar pana la capat. Raspunsul a fost foarte clar: « Si eu sper, dar daca persoana dumneavoastra de contact vrea sa ne ajute sa ne plateasca aici unde stam o parte caci noi nu ne mai mutam. Ne simtim foarte singuri aici, nu avem pe nimeni! »
Oameni buni imi vine sa strig la cer! Sotul meu , de care foarte multi dintre voi se mirasera cum de a acceptat istoria cu licitatia, a definit aceste reactii in lipsa de bun simt!, eu nu stiu cum sa spun, cum sa gasesc o scuza, necazul lor probabil …..
Cum , cum sa mai cer bani cuiva, cum sa mai fac ceva sa ajut pe cineva dupa astfel de reactii? cum acesti » straini » printre care traiesc sa mai creada si sa mai ajute oameni de la noi? Pai dupa astfel de reactii imi vine sa scot pasaportul elvetian si sa-l ascund de tot pe cel romanesc! Va rog sa ma credeti ca nu mai am puterea, licitatia nu am sters-o insa va rog din suflet ajutati-ma, cum credeti ca trebuie sa fac? sa continui sau sa o inchid? Astept raspunsurile voastre, va multumesc din suflet.
Yafa
